Frontispiciile revistei, coroborate cu planurile cadastrale ale Pestei, arată un Iosif Vulcan surprinzător de dinamic: un „nomad editorial” care a navigat prin inima cartierului Belváros, schimbând șase sedii în cincisprezece ani, fără să iasă vreodată din perimetrul de 500 de metri ai Orașului Vechi.
Punctul de geneză a fost pe Strada Lipót (azi Váci) nr. 18, exact vizavi de fațada barocă a Bisericii Sfântul Mihail — locul în care, în 1866, Vulcan a primit manuscrisele tânărului Eminovici și l-a rebotezat Mihai Eminescu. Au urmat Strada Morarilor (Molnár) nr. 10 în 1867, Strada Leopold nr. 33 în 1869, colțul străzii Iernii (Tél) nr. 1 în 1873 și Strada Havaș nr. 1 în 1877 — locații de colț, preferate pentru iluminarea naturală a tiparului.
Ultimul capitol budapestan se scrie pe Strada Arborelui Verde (Zöldfa, azi Veres Pálné) nr. 12. De aici, în 1880, Iosif Vulcan anunță cititorii că revista se mută definitiv la Oradea, „în mijlocul poporului său”.